Striga sufletul in mine, striga Doamne dupa Tine
Spune-mi Doamne ce sa fac, spune-mi pe unde sa calc!
Spune-mi care-i voia Ta, caci vrajmasul iar ma vrea
Ma loveste neincetat, spune-mi Doamne ce sa fac?

Tu ai zis sa Te privesc, sufletul sa mi-l pazesc
De sageata celui Rau, insa Doamne, slab sunt eu…
Doamne sufletu-mi Te vrea, fii Tu calauza mea,
Cei pe care-i cred aproape, Doamne sunt asa departe!

Doamne eu cer indurare, suferinta-mi este mare
Slabiciunile-mi sunt multe, Doamne du-ma sus pe munte!
Si-mi alunga Tu tristetea, vreau sa-ti simt Isus blandetea
Biruinta-n incercare vreau sa-mi dai, O Doamne Mare!

Doamne du-ma Sus pe munte, slabiciunile-mi sunt multe
Fii tu calauza mea, Doamne sufletu-mi te vrea!

Post Scriptum:

E saptamana Patimilor, si am decis sa iau o pauza de la agitatia si aglomeratia din jur,  ca sa ma concentrez putin pe semnificatia acestor zile pentru mine.
In drumul de azi spre casa, m-a coplesit amorteala si totodata oboseala, asa ca am apelat la rezerva mea favorita de energie: muzica. Mi-am infundat castile in urechi, am dat drumul la playlist si am colindat mai departe Bucurestiul, inspre casa,

Chiar in clipa in care  drumul din jur a devenit mai gol, si cand am pasit pe sub o bolta de copaci inmuguriti a inceput melodia de mai sus, minunat cantata de Adi Gliga. A fost momentul revelatiei si al intelegerii mai adanci a faptului ca e momentul sa iau o pauza de la grijile lumii acesteia, pentru a ma concentra putin pe Vesnicia promisa.

Sunt atat de subtil scrise versurile, si chitara  completeaza atat de  bine atat versurile cat si vocea incat m-am prins in Rugaciunea aceasta din toata inima. Pentru ca nu exista nici un moment mai bun ca cel prezent, te invit cititorule sa te alaturi celor spuse in acest cantec frumos, si sa ne indreptam astfel catre o Sarbatoare cu adevarat plina de liniste, pace si Dragoste.

Am auzit deseori cuvintele: “Copilasii cand mor se duc in Cer si devin ingeri”.

Vreau sa spun ceva si nici nu stiu cum sa intru in atmosfera necesara pentru a o face.

Dumnezeu nu joaca zaruri cu soarta noastra. Nu face transmutatia sufletelor, pentru a usura constiintele noastre vinovate, sau pentru a ne linisti noua durerile unor asemenea pierderi. Chiar daca stie cat de greu este sa pierzi un copil. Tocmai pentru ca stie cat de greu este sa pierzi un copil. Singurul Fiu.

Legatura pe care o avem fiecare dintre noi cu Dumenzeu este acel singur lucru care defineste directia in care va merge mai departe sufletul unei persoane dupa ce se dezleaga de trup. Dar aceasta legatura trebuie formata in cunostinta de cauza, trebuie intarita si sprijinita prin marturisirea prin fapte si printr-o viata predata lui Dumnezeu.

Ce sanse are un copil care nu e constient de sine sa fi construit o asemenea relatie? Ce sanse are un copil omorat in pantecele mamei sale sa nu ajunga in Iad?

„Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni…”Exod, cap. 34.

Copii care mor ajung in acel loc tainic unde asteapta Judecata. Judecata la care vor fi gasiti nevinovati. Nevinovati pentru ca si ei sunt cuprinsi in Jertfa lui Hristos.

Va spun eu ca e asa, pentru ca Domnul Dumnezeu este Bun. Este singurul Bun cu adevarat.

P.S. Acest cantec a fost compus de catre o femeie care a trebuit sa aleaga intre viata ei si a copilului ei nenascut. Aceasta alegere a dus la un avort, si din suferinta aceea s-au nascut aveste versuri si aceste note.

Ma gandeam astazi ca am apucat sa invat cateva lucruri de cand m-am casatorit.

Am invatat de exemplu ca nu e nevoie de un an de zile ca sa il cunosti pe cel de langa tine.

Sigur, e nevoie de toata viata.

Am invatat ca nu e chiar ca in filme, unde partenerul e acolo ca sa fie unghiul tau complementar. Triunghiul congruent cu tine. Perechea ideala. Iertati-mi paralelele geometrice, e de la oboseala.

Am invatat ca marea idee nu e sa astepti perfectiunea de la celalalt ci sa te zbati tu sa fii cat mai aproape de nevoile celuilalt.

Am invatat ca e frumoasa casnicia. Familia. Am invatat ca e si greu de dus, pentru ca in ziua de azi cultura ne baga pe gat tot felul de asteptari si de prostii, si la final intram in cea mai importanta etapa a vietii totalmente nepregatiti. (Stiu ca la fel se intampla si cu meseria de parinte, dar aia e alta poveste cu totul).

Eu si sotul meu am avut o perioada de consiliere inainte de casatorie, la biserica unde suntem membri. Nu pot spune ca ne-a folosit mult. Nu pot spune insa ca nu ne-a folosit deloc. E un teren neutru. Putea fi exploatat mai bine? Poate ca da.

Cert e ca nici experientele parintilor mei (credeti-ma aici e de povestit muuult), nici faptul ca sunt eu asa mai perspicace (:D) nu m-au pregatit pentru ce a urmat dupa ce am spus marele Da!.

Sa ma explic. M-am casatorit tanara. Dupa ideile din vremea de azi. Anul trecut aveam fabuloasa varsta de 26 de ani (proaspat impliniti de o luna) cand ne-am casatorit. Ne cunosteam de un an si jumatate. Parintii mei au zis: ce atata graba?

Eu am spus: la ce bun sa mai astept? Nu e ca si cum gasesti in fiecare zi si pe toate gardurile o asemenea iubire. Si la ce bun asteptatul?  Oricum vom evolua. Oricum ne vom schimba. Oricum vom invata sa ne iubim din nou si din nou. Nu e ca si cum asteptatul ar face lucrurile mai bune, mai simple sau mai frumoase.

Si stiti care e culmea? Ca am avut dreptate. Am avut dreptate sa nu ma iau dupa altii.

A fost o calatorie fantastica pana aici. Si de-abia incep si eu sa deslusesc restul privelistii din fata mea.

Am citit astazi un articol despre cum niciodata nu te casatoresti, de fapt, cu persoana potrivita.

Cred ca e concluzia cea mai buna pentru ceea ce simt si ceea ce incerc sa va transmit si voua.

Nu e nevoie sa cauti persoana perfecta, nu e nevoie nici sa fii persoana perfecta, insa cu ajutorul lui Dumnezeu poti avea o casnicie. O familie. Ceva real, tangibil. Frumos. Plin de liniste si de bucurie. De lupte, impliniri, victorii, zambete, lacrimi sterse si plin, acest ceva, de atata speranta si frumos cate nu pot fi spuse in cuvinte. Pe deplin.

Al treilea capitol al copilariei de alta data. Prima parte aici, si a doua aici.

Dintre cele doua sarbatori anuale mari ale copilariei (Paste si Craciun), imi amintesc numai Pastele.
Nu imi dau seama de ce Craciunul nu mi-a ramas in amintirile primei copilarii…
Asa cum Tata Mare aparea vara mergand pe mijlocul strazii, cu cate un pepene fabulos de mare in brate, asa si inainte de Paste venea cu cate un miel mare si frumos, pe care bunica il pregatea cum stia ea mai bine.

                                                                                                           *
Din acea perioada, tin minte  un obicei minunat, asteptat si respectat de toti copiii de pe strada: stropitul cu parfum.
Mergeam cate doi-trei copii pe la casele de pe strada si spuneam nu mai stiu ce poezie, stropind femeia-gazda cu parfum.
Sa nu credeti ca aveam chiar parfum in sticluta! Era prea scump pentru bunici, asa incat puneau flori de trandafir in apa, in care petalele grele si catifelate isi lasau parfumul specific si acea apa o primeam si-o foloseam la colindat. Nu mai sunt sigur, insa cred ca odata o femeie chiar m-a intrebat daca nu cumva am stropit-o cu apa, si nu cu parfum; cred ca m-am inrosit de rusine ca n-am avut parfum…
Singurul copil cu parfum adevarat sau apa de colonie era… fata popii, bineinteles!
Primeam in dar oua rosii si cozonac.

Copiii se adunau in grupulete, in functie de varsta; nimeni nu se insotea cu tovarasi mai mici cu 1-2 ani decat el.
In sat nu aveam treaba unii cu altii; fiecare grup de copii avea jocurile si obiceiurile sale si nu ne prea amestecam; singurul joc in care erau acceptati parteneri mai mici de 2-3 ani era fotbalul.
*
La bunici nu am avut niciodata mai mult decat o minge multicolora de plaja, pe care cred ca mi-a adus-o mama, de la Cluj.
Cu acea minge (inca) mai am si o poza, facuta la fotograf, unde mergeam anual, ca intr-un fel de ritual, si ne faceam fotografii rezemati de cateo coloana sau stand pe un scaun, ori aranjati intr-un grup teatral de catre fotograful profesionist. In acea imagine strang mingea in brate, destul de serios, parca trist; oare de ce?
In rest, ne jucam cu mingile celorlalti copii, cumparate din oras, facute dintr-un plastic monocolor, urat colorate si destul de grele pentru noi, insa cui ii pasa?
*
Cand am mai crescut, baietii mai mari, rude de-ale noastre, au inceput sa ma ia in mici excursii, si-asa am aflat magia Cheilor Turzii…

Pentru acea destinatie, ieseam din oras inainte de centru, pe langa parcul in care la un moment dat toata lumea, cu mic cu mare, a vazut … o balena impaiata, purtata din targ in targ, obiect de mare mirare si admiratie, motiv de povesti cu animale fioroase, mancatoare de oameni…
*
Ma intorc la plecarea spre Cheile Turzii, trecand pe langa fosta fabrica de bere, dupa care o luam spre niste dealuri lungi, molcome, acoperite cu iarba si fragute, care miroseau minunat a iarba si flori salbatice. Astfel de dealuri am mai vazut numai multi ani dupa aceea, in goana trenului prin Moldova de peste Prut si care mi-au devenit de indata dragi…
Marsaluind spre chei, tineam mandru in mana o undita din lemn de alun, cules si uscat de varul Voicu (de fapt var cu mama, dar care spunea ca-mi este var si mie, iar eu eram mandru nevoie mare ca eram bagat in seama. El era mai mare cu 9 ani decat mine si avea acasa, deasupra usii unui sopron, betele de alun, adunate din locuri numai de el stiute si puse la uscat. Mie mi se parea ca-i mestesug mare…
Bineinteles ca mi-ar fi placut sa primesc un bat cat mai lung si mai drept, insa acestea erau rare si erau folosite numai de “maestru”.

Prima excursie pe care o tin minte am facut-o cu Voicu si cu unchiu’ Dutu, varul mamei, fiu al matusii Titi, sora cu Mama Mare. Cred ca erau si alte persoane in acea excursie, insa eu eram absorbit total de perspectiva pescuitului la Cheile Turzii…
Maiestria pescarilor era sa stie unde sa arunce momeala (rame, de preferinta rosii, de la crescatoriile de porci, nu din gradina), in apa putin adanca si destul de rapida de acolo.
Am reusit sa prind si eu un peste, pe care l-am scapat in apa imediat dupa aceea, in entuziasmul teribil care m-a cuprins. Unchiul Dutu, care a prins intamplator un peste in momentul imediat urmator, m-a asigurat ca este cel scapat de mine cu cateva clipe inainte, asa incat pararea de rau nu s-a transformat in lacrimi, ci a disparut pe loc; era tot pestele meu!
Voicu a intrat in chei si a reusit sa prinda un clean cu o bobita colorata, fruct de nu-mai-stiu-ce, atragandu-si invidia celorlalti pescari si-a mea, bineinteles.

Dupa ce am pescuit si-am facut si o mica baie, am mancat si ne-am obosit mergand prin Chei, am prins atat drag de locul acela, incat l-am onorat mai apoi multi ani la rand, oridecateori se putea, numai de placerea de a fi acolo.
Cred ca, pentru ochii mei de copil, locul era si misterios, dar si accesibil; auzisem de escaladari ale peretilor stancosi, de alpinisti morti, cazuti de pe stanci si de pesteri inaccesibile, de lupi, vulpi si chiar de un urs care mai venea pe acolo; cum sa nu-ti placa un asemenea loc?

*
In rest, excursiile traditionale erau la Dealul lui Mihai (unde i-ar fi taiat ungurii capul marelui conducator de osti), unde mergea toata lumea de sarbatori, dar acolo era atat de aproape si de obisnuit (de la cimitirul satului mai incolo), ca pe noi, copiii, nu ne incanta in mod deosebit sa mergem; numai cei mari aveau o atractie inexplicabila spre acel loc.
O singura data tin minte ca ne-am dus undeva departe (sau asa mi s-a parut mie), la o mare sarbatoare campeneasca, impreuna cu cei mai multi oameni vazuti in viata mea. Acolo s-a inaltat si o scena, pe care au cantat Ion Luican (marele cantaret de muzica populara, originar de prin partea locului) si nu mai stiu ce interpreta de renume.
Toata lumea si-a asternut paturi pe iarba si a inceput petrecerea, cu fripturi si mici, tuica, bere si vin, muzica si voie buna.

*
M-au impresionat niste oale uriase de tuci, pline cu ulei incins, in care se aruncau bucati enorme de carne de porc, care prindeau sa sfaraie imediat ce ajungeau acolo, plutind ca gogosile; aceasta era vestita friptura de Turda, un pic crocanta, din care ai fi mancat pana nu mai puteai, pusa pe cateo felie mare de paine rotunda, de cuptor.

Recunosc ca titlul e furat.

De fapt ii apartine lui Manafu. Din mailul pe care ni l-a trimis dupa eveniment. Imediat dupa eveniment. Dar multumirile sunt si ale mele, pentru ca de doi ani incoace (m-am prins eu mai tarziu, evenimentul e la a treia editie) am ocazia sa aflu cele mai tari chestii despre femei, feminitate, profesionism si online! Sunt teribil de entuziasmata, pe mai multe directii, si asta e bine.

Anul trecut am aflat cat de multe femei extraordinare exista in online. Cat de puternice, de frumoase, de inteligente sunt.

Click to view slideshow.

A fost o gura de aer proaspat, si o mare bucurie. Anul acesta am reusit sa privesc si in sala, si in jurul meu, si am ramas la fel de incantata si de bucuroasa sa descopar atata prospetime si curiozitate si mai ales sa descopar ca atatea persoane impartasesc ideile si lucrurile spuse de oamenii din fata noastra.

Am cules din zbor cateva dintre cele spuse se vorbitorii de la WOW, si le voi impartasi cu voi.

Am retinut de la Tudor Chirila ca “Aproape 60% din muzica lumii e despre femei. Ar trebui sa ne intrebam de ce e asa.” Laolalta cu indemnul sau de a fi “femei asa cum trebuie” si de a nu ne parasi cu totul rolurile nostre sociale. Nu pentru ca nu ar trebui, sau nu pentru ca nu am putea face orice altceva, ci pentru ca in societate indeplinim un rol suficient de important.

Daca facem muzica sa existe, eu zic ca si asta e un motiv suficient sa nu pasim cu totul in online, nu?

Doamna, femeia si actrita Emilia Popescu ne-a spus ca  ”Simtul masurii este unul dintre cele mai mari daruri pe care le putem primi de la Dumnezeu.” Fara a dori sa contrazic aceasta afirmatie, pot spune ca simtul masurii se si invata. Si ca intr-adevar, este crucial sa stii cand sa te opresti: cat de mult machiaj sa folosesti, cate haine sa pastrezi pe tine in ciuda modei curente, cat timp sa petreci online si offline. Pentru ca toate astea ne fac ceea ce suntem, si exagerarile nu arata bine deloc.

Amalia Enache a adus in prim-plan un mesaj important despre cei de langa noi, in calitatea ei de reprezentant special al Fundatiei Hope and Home for Children Romania.  Am incercat sa imi raspund la unele dintre intrebarile ei: “Cum ar fi sa nu iti poti alege hainele in fiecare zi? Cum ar fi daca nu ai fi niciodata intrebat ce vrei sa mananci, niciodata? Cum te-ai simti daca nu ai fi putut sa vezi niciodata iarba, pana la opt ani de zile?”.

Exista oameni langa tine, langa mine, care poate ar beneficia de ceea ce stim sa facem cel mai bine. O fotografie, poate. Pentru cineva care nu a avut poze cu el cand ea mic, pentru ca nu a avut cine sa faca asta. Poate putin timp, daruit cuiva pentru care nu are nimeni timp niciodata.  Fa ceea ce stii, si ceea ce iti place sa faci, ca sa ajuti pe cineva care are nevoie de tine.

De la Decat O Revista, Cristian Lupsa a fost pentru mine surpriza evenimentului. Mi se pare un tip foaarte normal. Care vorbeste insa cu multa usurinta si care a transmis salii un mesaj extraordinar despre niste femei extraordinare.

In esenta mesajul lui e despre frumusetea femeii, si despre frumusetea internetului. Care te poate ajuta sa cunosti oameni diferiti si surprinzatori…oricand. Tot de la Cristian am retinut ca exista un risc, si anume acela ca despre oamenii despre care scrii sa nu te mai placa dupa ce citesc ce ai avut de spus despre ei. Si ca intr-un fel, tocmai faptul ca povestim despre altii sumarizeaza “rusinea de a fi povestitor”.

Morala lui a fost “Cauta femei pe net” si as completa eu; si vei fi surprins, incantat si lumea ta nu va mai fi niciodata la fel.

Cristina Bazavan a tinut un discurs despre intoarcerea la bunul simt. Decalogul pe care l-a oferit salii vineri, nu a fost altceva decat un mod de a atrage atentia ca infuziile de ego, impresia ca lucrurile bune ti se cuvin, parerea ca esti un mic Dumnezeu in spatele tastaturii, lipsa de onestitate si de eleganta in dispute, parazitismul, invidia si lipsa de actiune sunt lucruri de care trebuie sa ne ferim.

Insa ultima regula este cea care m-a cucerit: “Sa iti aduci aminte ca cele mai mari razboaie sunt in mintea ta, nu in afara ei”.

Valorile, ne-a spus Cristina, sunt ca amprentele. Nu semanam cu ceilalti, dar urmele pe care le lasam in jur ne identifica.

La un moment dat, lipsa de originalitate si copierea de continut din afara se vor cerne, asa cum s-a petrecut in presa scrisa. In televiziune, ni s-a spus, lucrurile deja incep sa se petreaca. (La aceasta ultima remarca nu ma pot alatura inca, pentru ca nu prea ma uit la televizor, in afara de filme, dar tinem pumnii!).

Bogdana Butnar ne-a spus ca internetul ne cotropeste si ca orice crestere in nivelul conectarii inseamna o depreciere a intensitatii conexiunilor cu cei din jur. Si are mare dreptate.

Bogdana ne indeamna sa nu uitam ca noi suntem internetul. Trebuie sa fim oameni OK, sa fim femei asa cum trebuie si online si offline. Si impactul va fi unul mare.

Unul dintre ultimii vorbitori, dar nu pe ultimele locuri in topul preferintelor mele, este Iulian Vacarean, de la beneva. Tin minte ca anul trecut, dupa WOW 2011 fetele au plecat in grupuri catre Femei pe Matasari.

Anul asta am avut ocazia sa il ascult vorbind, si desi a insistat ca nu doreste sa tina un discurs, povestea lui a fost uimitoare: o poveste desrpe cum o mana de oameni pot schimba lumea din jur, pur si simplu pentru ca isi doresc asta.

Povestea Home Matasari a inceput cu sunetul greu al unei palme, si cu cineva cazand sub aceasta lovitura.

E surprinzator cum iti reconsideri viata cand cineva te intreaba “Cat costa?”, ne-a spus Iulian.

Intre timp insa, Matasari a devenit celebru si pentru altceva. Asa ca, povestea continua.

Mi-au placut multe la Women on Web.

Pe lista lucrurilor care nu mi-au placut sunt faptul ca sala a fost pe jumatate goala la final. Mie asta imi pare cumva egoist, pentru ca poate ar fi fost multe doritoare sa fie acolo, si nu au apucat. Nu stiu daca e posibil sa  se modifice modalitatea de inscriere, a.i. sa se opteze de la inceput pentru cele doua sesiuni sau doar pentru una, dar poate asa mai multe dintre noi ar reusi sa se bucure de conferinta.

Al doilea lucru care nu mi-a placut a fost lumina putina. Nu in sala, ci in dreptul speakerilor. Pentru ca am editat, modificat si sters aproape 300 de fotografii, din care am ramas cu o treime.

A existat o scena, dar nu a fost folosita.Au existat lumini, dar nu au fost aprinse.  A fost mai multa lumina in sala decat in fata.

Dar asta e o nemultumire a omului care priveste totul prin obiectivul aparatului. Asa ca poate nu e chiar asa de importanta. Daaaar….data viitoare, dragii nostrii noi am venit sa va vedem si sa va auzim vorbind. De ce nu urcati voi pe scena? Va rog frumos?

In alta ordine de idei, sper sa ajung si anul viitor. Nu de alta, dar totul a fost, ca de obicei, peste asteptari! Doar a fost vorba despre femei. Asa ca multumesc evensys, multumesc Cristian Manafu, si multumesc tuturor femeilor din online si nu numai. Fara voi, nu as avea parte de muzica, de www-ul asa cum este, si de speranta ca poate alaturi de voi o sa ajung sa vad online-ul romanesc ca pe un loc plin de eleganta si bun simt.

P.S. Imi place iaurtul activia cu fructe de padure si cereale integrale. Cine ar fi crezut ca dupa 20 de ani de refuzuri categorice ale iaurturilor cu fructe, am sa ajung sa spun asa ceva pe blog. Dar hey! Imi place!

Continuarea articolului despre amintiri si copilarie, de aici.

Copiii au memorie scurta si selectiva; prin educatie, se pierde din spontaneitate (fenomenul instantaneu) si real (imaginea cruda, neinterpretata). Pe de alta parte, copiii retin numai ceea ce ii impresioneaza. Primele mele amintiri din copilarie sunt, intr-un fel, ca dintr-un tablou suprarealist: franturi colorate, intrepatrunse, dificil de catalogat si separat in timp. Am reusit, in parte, sa le separ dupa povestirile mamei, insa toate sunt niste franturi foarte vii…

Prima amintire este a unei case fara geamuri, cu acoperis pe jumatate scos/pus. Este ciudat cum imensele gauri ale geamurilor (raportate la dimensiunea si ochii copilariei) m-au impresionat atunci cand nu stiam nici sa vorbesc, nici sa fac asocieri si sa-mi ordonez/exprim gandurile sub forma “palpabila”, de cuvinte.
Eram in varsta de cateva luni (probabil 6-7) cand am retinut aceasta imagine.
Casa, acoperita initial cu paie si facuta, partial, din pamant/chirpici, era renovata; acoperisul schimbat cu unul din tigla; peretii refacuti din caramida; practic, intreaga arhitectura a casei se schimba.
Insa mie mi-a ramas foarte vie in minte casa, vazuta din exterior, cand mama m-a adus de la Cluj, in vizita la bunici.
Nu am avut, ulterior, imagini care sa ma bantuie; nu am visat niciodata monstri, ca mama (care tipa in somn, cu un glas schimbat, sugrumat, care te infiora pana-n maduva oaselor), cu toate ca am avut si eu vise in care am cazut in hauri fara de capat adanci.

In toate discutiile din viata adulta, nimeni nu a crezut ca as fi putut retine asa ceva, insa eu intotdeauna am sustinut (si sustin) cu incapatanarea caracteristica ardeleanului, ca asa este/a fost.

Urmatoarea imagine este aceea a unui covor de vegetatie din iarba inalta, in care eu, copilul in varsta de 1 an si ceva, ma tavaleam si o exploram de-a busilea, in timp de bunicul, la cativa metri, cosea cu miscarile lungi, unduioase ale cosasului profesionist. “Unde esti, mai nicule?” zicea el, iar eu [se pare ca] radeam fericit ca ma ascund, iar el nu ma vede…

Nu stiu de ce mi-au venit acum in minte alte imagini din acea gradina, cu un par mare in dreapta, cum intrai, care facea pere relativ multe-multe, mici si tari ca piatra, pe care le punea bunicul in pod si care, in timpul iernii se inmuiau si capatau dulceata.

In stanga incepeau visinii in care, atunci cand am mai crescut, trebuia sa ma urc cu o galetusa alba din tabla, ca sa adun visinele coapte, pentru dulceata sau visinata.
Drept in fata, acolo unde cararea o lua spre dreapta, Mama mare punea rosiile si castravetii si, alternativ, Tata mare punea porumb si pe care, crud fiind, il fierbea bunica intr-o oala mare, smaltuita si care umplea casa de mirosul acela special de porumb fiert, dupa care ne dadeam in vant atat noi, cat si Ricu, purcelul care manca cu deosebita placere coceanul fiert si dulce.

La dreapta erau straturile de ceapa si usturoi, frumos aliniate, pe care bunicul le semana in genunchi, dupa niste linii trasate din vreme pe pamantul reavan.
In spatele gradinii, langa gardul din scanduri negre si frumos aliniate, erau prunii, de vreo trei feluri, cu prune lunguiete si carnoase, altele rotunde si violacee si unele ciudate, care aveau pielita cu ridicaturi diferit colorate si cu textura mata, si care erau pe alocuri lipicioase. Magiunul de prune era de neinlocuit si ajungea tot anul.

Din gradina aceea mai am cateva amintiri razlete; una este aceea cu un corb mare, de un negru lucios, care s-a asezat intr-un acat (copac) si care m-a ignorat, olimpian, si atunci cand am strigat la el; atunci am luat o piatra si am aruncat-o in el; l-am nimerit, iar zgomotul facut a fost unul ciudat, ca de toba!

In spatele gradinii, pe partea dreapta era poarta pe care ieseam la balta, o reminiscenta a vechiului curs al Ariesului, alimentata de un izvor subteran, zidit ulterior, dupa care balta a fost secata, iar albia, umpluta cu resturi de la santierul de constructii, a servit ca suport pentru drumuri si blocuri.
Acolo pescuiam vara, la inceput cu un bat din gradina, cu ata alba si ac cu gamalie, apoi cu bat din alun si ac de pescuit adevarat.

Iarna copiii isi legau de bocancei cate o bucata rupa dintr-o salcie, in loc de patine, si se dadeau pe gheata; numai fata popii avea patine, din acelea cu varful indoit si lama stralucitoare. Vreau sa intelegeti ca in acea vreme nimeni nu era invidios; da, am fi vrut si noi patine adevarate, sau, mai tarziu, bicicleta cu doua roti, cu camere de cauciuc alb, elvetian, insa eram atat de constienti ca trebuie sa ne limitam la ceea ce avem incat nu ne pasa ca altii aveau, iar noi nu…

Va urma.

Amintirile se constituiesc in ceea ce suntem, modeleaza ceea ce vom fi si ne insotesc clipele prezente.

Mi se pare important sa ne cunoastem radacinile, sa cunoastem istoria parintilor nostri, sa aflam povestile lor vesele si luptele lor crancene. Si exista momente in viata cand reusim sa pretuim cua devarat aceste povesti, sa invatam din ele si sa le intelegem. 

Nu intotdeauna parintii raman langa noi suficient de mult ca noi sa putem asculta aceste lucruri, dar cei dintre noi care suntem suficient de norocosi (folosesc acest termen in acceptiune larga, eu personal nu consider ca norocul exista) sa ii mai avem langa noi pe cei dragi putem sa folosim clipa de acum ca sa culegem aceste franturi. Sa profitam sa stoarcem mustul acestor struguri, si sa il pastram la invechit, astfel incat atunci cand vom fi pregatiti sa sorbim intelegerea acestor lucruri.

Urmatoarele randuri sunt scrise de unchiul meu Florin (fratele tatalui meu), pe contul sau personal de facebook. I-am cerut permisiunea de a publica textele pe acest blog, la loc mai larg.

Pentru ai mei, ca sa stie si sa-si aminteasca, candva, cand n-om mai fi noi… [#1]
Am crescut la bunici, la Turda si nu cred ca au fost zile in care sa nu fi iesit cu baietii mai mari in berc (hatisuri), sa ne cautam cracane pentru prastie, la Aries, la pescuit, sau pur si simplu pe campul cu iarba dintre case, sa batem mingea.

Faceam adevarate batalii cu pietre cu baietii de la blocuri “colonistii”, care incepusera sa apara dinspre oras. In comuna eram despartiti fizic romanii de tigani si unguri si nu ne amestecam; cu toate ca bunicii stiau ungureste, nu m-au invatat.

Bunicul era tamplar la CFR; acasa aveam difuzor de radioficare (n-am avut niciodata un aparat de radio adevarat) si se scula in fiecare dimineata la 4.30, sa manance si sa mearga la atelierele CFR. Eu dormeam intre ei, in patul din bucatarie (cel din “camera din fata” era pentru oaspeti) si, cand manca bunicul, veneam de-a busilea si iteam capul peste tablia patului, uitandu-ma la el cum mananca. “Na, ma nicule [micule]!” si inalta firculita cu slanina, oua sau salata de castraveti pana la mine. Dupa ce pleca el, imi continuam somnul bun si frumos de copil; nici nu simteam cand se scoala Mama mare (bunica) si pleca la treburile ei.

Cel mai mult imi placea duminica; bine… in afara de slujba de la biserica, unde nu intelegeam de ce trebuie sa ne tot ridicam si sa facem cruci…
Ajunsi acasa Mama mare scotea cafeaua din cicoare si punea cate o lingurita in lapte, iar Tata mare ne ungea felii de paine de casa cu unt. Nu prea tin minte sa fi mancat mezeluri… Dupa amiaza, bunicul mergea la una dintre carciumile din apropiere, sa cinsteasca cu prietenii.
Din cand in cand ne aducea zahar candel de la magazin si ocazional, ma trimitea si pe mine sa cumpar (magazinul nu era aproape si trebuia sa traversez soseaua nationala).

De la primarie venea intotdeauna un tobosar, cu o toba mica, rotunda, si se oprea la intersectia stradutelor satului si spunea cu voce tare: “Sa se stie ca de la primarie … [anunt]“ si batea din toba tam-tara-ta-tam!, apoi mergea mai departe, cu acelasi anunt…

In fiecare dimineata venea porcarul si lua porcul la camp (la porcarie), pe timpul zilei; de la altii, care aveau vaci (noi nu aveam), lua vacarul animalele la camp; dupa amiaza, drumurile se inversau.

Ce ne fascina pe noi, copiii, erau vacile!
In comuna predominau vacile unguresti, uriase si cu niste coarne lungi si departate. Cand veneau de la pasune, se zguduia pamantul si disparea toata lumea de pe ulite, pana treceau ele. Pana ajungea fiecare la casa ei, vacile dadeau din cap si se repezeau in toate partile, bagand frica in noi…

Iarna, bunicul chema unul-doi prieteni/vecini si il taiau pe Ricu (acesta era numele consacrat al porcului, pe care il hraneam si eu cu multa ravna cu buruienile din gradina). Pe mine ma sculau numai dupa ce il taiau si il ardeau si curatau, ca sa imi dea sa rontai coada parlita si o bucata din ureche; apoi, pana noaptea tarziu, se infundau carnatii si se prajea carne, maruntaie si slanina, pentru cele cateva oale cu untura care trebuia sa ne ajunga pana spre vara urmatoare.

Nu mai tin minte exact ce perioada a copilariei mele a coincis cu “Pinky and the Brain”, dar moaca lui si modul in care se bucura ca va cuceri lumea imi aduc aminte extrem de vivid de ideile mele din copilarie, idei sustinute si incurajate cu multa bravada de gasca mea “de pe Vale”.

Pinky: “Gee, Brain, what do you want to do tonight?”
The Brain: “The same thing we do every night, Pinky—try to take over the world!”

Dar sa incepem cu inceputul:

In jurul varstei de 6 ani, putin inainte de revolutie mai exact, am poposit in Dobrogea. Nu ca nu as mai fi stat acolo, doar ca la 6 ani, mutatul din Mangalia in Bucuresti si apoi in 23 August – Constanta e echivalent cu a traversa continente intregi.

Am aterizat acolo intr-o casa in constructie, insa cu o gradina magnifica: livada de meri, sute de flori si noaptea o feerie de Regina Noptii, si stele. Nenumarate stele pe cer. Inca nu se iluminase cu becuri puternice strada principala, asa ca noaptea cerculetele galbene din jurul stalpilor nu alungau stralucirea fantastica a Caii Lactee. Ma uitam cu orele la cerul de noapte,  si numaram fluturii care veneau sa se adape in gradina noastra.

Am gasit acolo un gard aproape acoperit de iedera de doua feluri: una care se inroseste toamna, si face struguri negri (povestindu-i bunicii am aflat ca e iedera canadiana si ca strugurii ei sunt otravitori) si una care ramane verde mereu. Gardul avea inca portiuni in care nu avea pe el verdeata asa ca puteam vedea curtea vecinilor. In curand 4 perechi de ochi mici si curiosi au inceput sa mna urmareasca explorand curtea din spate.
Am facut cunostinta prin gard. Erau 4 frati, si aveau o sora cu care planuiam sa ma joc de indata ce se intorcea din cantonament. Unul dintre frati avea niste ochi verzi de culoarea corcoduselor inca necoapte.

Ne intalneam in 3 locuri, de-a lungul gardului: sus, la mijloc (la fantana), si jos. Dupa, era poarta asa ca nu mai avea rost alt loc pentru conclav.

De la poarta mea spre poarta lor era Valea. Formata de fapt, de Garla. O mica apa tulbure care strabatea intreg satul, si ajungea la Mare. Imi imaginam peripetiile firicelului de apa, de la izvoras pana la mare, faceam intregi romane seara inainte de culcare. Minte de copil.

Garla era centrul vital al operatiunilor. Fantana din dreptul portii lor a fost aproape 10 ani de zile un centru al copiilor din toata comuna. Veneau la noi, pentru ca eram multi, si se stia clar ca daca e chef de joaca, se gasesc doritori la orice ora. Daca stiau chiuitul nostru secret.

Am multe povestiri, dar  in aproape toate, vecinii mei si prieteni de nedespartit cu mine si fratele meu, impreuna cu Garla si Valea sunt personaje principale.

Garla era mai degraba o mare si fluida groapa de gunoi. Toata lumea arunca te miri ce in apa, sperand ca gunoiul lor sa dispara miraculos. Ei bine nu, ne jucam noi acolo si din gunoaiele acelea a iesit una dintre cele mai marete epopei pe care le-a vazut lumea copilariei: Masinaria!

Am tot adunat fieratanii (asa le spuneam, pe cuvant!) ani de zile: tevi, rotite, mecanisme, circuite bizare, recipiente, roti adevarate, roti dintate, curele, motorase, orice puteam pescui. Le adunam si le depozitam peste tot, in ascunzatori, in tufisuri…pe unde mergeai aveai zeci de sanse sa te impiedici de ceva prafuit si inutil, si daca incercai sa arunci acele fiara contorsionate incepeau  sa planga simultan cel putin 5-6 persoane in acelasi timp: noi!

Nu mai stiu cine a venit cu ideea. As vrea sa spun ca imi apartine, dar e foarte posibil ca prima persoana care a rostit cuvantul magic sa fi fost altcineva.
Dar nu glumesc, intre 7-8 ani si cel putin 16 ani am adunat bucati de tot soiul de obiecte, si am povestit impreuna in jurul Fantanii de pe Vale, de langa Garla, modul in care aveam sa construim Masinaria.
Adevarul e ca am stat si am si facut sedinte speciale, ca sa vedem ce fel de Masinarie va fi. Nu am reusit sa ne punem niciodata de acord. Dar nu pentru ca ne-am fi certat, nuuu. Pur si simplu visele noastre erau prea mari. Prea mari pentru Vale, pentru Fantana, poate nu pentru Garla, pentru ca ea ajungea la Mare, si apoi…in Ocean.

Intelegeti voi…nu?

Am avut insa aproape 10 ani de copilarie, in care am impartasit aceleasi vise, in care stateam si ne puneam de acord cum sa schimbam lumea si cum sa ajungem in varf.

Am visat, am zambit, am ras cu pofta. Am si plans cu lacrimi dupa cine stie ce suruburi pierdute: tragedii cand parintii faceau curatenie si dispareau parti esentiale. Nu stim exact cat de esentiale, dar in momentul acela asa pareau. Exasperandu-ne familiile cu modul in care faceau ordine si peste noapte apareau inapoi toate “gunoaiele” de care credeau ca au scapat.

Nu am reusit sa construim nimic, dar nu stiu daca e mai importanta Masinaria, sau visele care s-au nascut datorita ei. 
Vreau sa ii amintesc aici pe Daniela, Marian, George, Cristi si Florin (in nici o ordine anume) pe fratele meu Paul, si pe tot restul gastii de pe Vale, care au participat fie si cu un surubel la viitorul noasru. La ideile noastre, la palavrele infinite in noapte, uitandu-ne in foc, sau pe cer. 

A da, si multumiri vecinilor care au colaborat mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza cu sursa noastra primara de buna-voie: cauciucurile pe care le ardeam pe post de “foc de tabara”.
The fun stuff!

Nu ma consider cine stie ce.  Stiu ca mereu am de invatat cate ceva, si incerc sa o fac si cu placere.

Ma oripileaza ideea ca intr-o zi voi avea copii, care imi vor recita cine stie ce banalitate intr-o limba pe care nu o voi intelege: nu stiu ce gadget, nu stiu ce RV (realitate virtuala), in fine. Nu vreau sa raman pe dinafara, ca nu e bine. De-aia invat, ca sa fiu la curent si sa ma pot bucura de una si de alta.

Acum, ori problema e la mine, ori la altii. Dar eu am invatat cateva chestii despre lume si limbaj, si comunicare, chestii care intre timp se divolva intr-o masa amorfa de intelesuri si zgomot. Pe rand:

In spatiul virtual e relativ imposibil sa barfesti pe cineva.  Intelesul original al cuvantului barfa este acela de a discuta, calomnios, intr-un fel care aduce prejudicii de imagine, despre cineva in absenta acelei persoane. Nu orice discutie despre o alta persoana este barfa. Unele discutii sunt pur si simplu discutii. A vorbi despre o alta persoana, sau despre anumite actiuni ale sale, intr-un spatiu deschis poate fi o lectie, o demonstratie, sau pur si simplu o conversatie. Sa nu scapam cu capul inainte in capcana corectitudinii politice. Alta mare prostie, daca ma intrebati pe mine, corectitudinea daca nu vine din interior spre exterior, ci e impusa prin legislatie devine la fel de mult o inchisoare ca si incorectitudinea cealalta. Dar despre asta pe alta data.

Nu e bine sa cauti cu tot dinadinsul “functii” in spatiul virtual. Ajunge iute sa devina definitoriu pentru tine: “sunt admin acolo, sau detin grupul celalalt“. Si te expui pozitiei de a abuza de acea functie. E ridicol pentru oricine dupa varsta de 20-22 de ani sa cada in capcana asta. Dar pot sugera (din experienta mea de utilizator simplu si nu numai) ca cea mai frumoasa solutie este sa existe un numar mic, dar impar de administratori/moderatori, etc. Astfel incat deciziile sa nu se blocheze, dar nici ideile dictatoriale sa nu aiba cum sa apara.

Mai mult, este o anumita eleganta in a intelege ca doar pentru ca cineva te contrazice (in unele cazuri chiar te injura), din moment ce esti in acea functie, de obicei nu inseamna ca persoana aia are ceva cu tine. Uneori e apanajul functiei.
Uneori nu. Cineva pur si simplu are o opinie diferita.  Si nu este cazul sa faci abuz de puterea ta. Pentru ca orice abuz, mai devreme sau mai tarziu va avea repercursiuni asupra comunitatii de care tu ai grija.
Am invatat asta “cu forta”, dar intr-un mod pe care mi-l amintesc cu drag, intr-o cearta vehementa pe mess, cu un prieten drag. Ii putem spune E.

M-a invatat ca libertatea de opinie trebuie respectata oricui, si ca atunci cand ai autoritate, uneori balacareala vine la pachet.  Cu toate astea omul trebuie si merita respectat. In limita regulilor, dar si regulile trebuie sa permita exprimarea oricui, fie si limitat, tocmai pentru ca si adminii sunt oameni si poate gresesc. Si comunitatea trebuie sa se poata exprima in contradictoriu cu decizia adminilor. 

Mai am un of. Si e legat de modul in care suntem obisnuiti sa purtam discutiile intre noi. Undeva prin anul doi de facultate, ni s-a spus la un curs ca principala indatorire a anului intai, era sa ne faca si pe noi capabili sa intelegem un text. Adica sa il intelegem pe bune, sa putem rosti ideile principale, sa intelegem ideile principale, sa putem rezuma textul si formula concluzii. Toate astea. Am ramas absolut muta: “Adica cum adica sa fim capabili sa intelegem un text? Eu pot face asta din liceu, mi se pare absurd!”. Colega mea de banca mi-a spus: “Stai linistita. Cei care pot face asta sunt realmente exceptii. Cel putin in anul intai de facultate”.

In ultimele zile am observat destul de des niste simptome: oamenii nu mai au timp sa se inteleaga unii pe altii. Nu asculta pana la capat argumentele celuilalt, nu isi dau nici macar silinta.
Nu ne mai citim pana la capat nici macar statusurile de pe facebook, darmi-te postarile de pe blog. Fara cuvinte bolduite, nu te citeste nimeni. Ne e asa din ce in ce mai lene, si punem asta pe seama faptului ca nu mai avem timp.

Oare asa sa fie?

Oameni buni, cum vreti voi sa ne intelegem, daca nu ne ascultam unii pe altii pana la capat. M-a mirat violenta crescanda de pe strazi, din jur…violenta asta din ce in ce mai mare din ultimii ani. E simptomatica, dar cred ca o pare parte din ea vine si din faptul ca nu ne mai acordam timp unii celorlalti:

Mi se pare ca nu e de acord?

Mi se pare ca zice ceva de mine, si e naspa?

Poc una in cap!

E si asta o metoda de a arata celui din fata ta ca il pretuiesti. Si da, respectul pe care il acorzi celorlalti e o masura a respectului pe care il ai fata de tine. 

Asa arata una din fatetele artei.

Mai exact, asa arata orele muncite aplecate asupra hartiei, invartite in jurul creionului, si cu imaginatia facuta spirale. E munca lui Silviu, hartia este a nelipsitului sau moleskine, creionul cred ca il cunosc, dar nu ne-am fost prezentati in mod oficial.
Imaginatia este debordanta.

Faceti cunostinta cu bunul meu prieten, printr-un simplu click pe poza de mai sus. Are un blog interesant, in care abereaza cu gratie, sau cu cinism. Sau cu mult umor.

I like it!

P.S. Si daca ajungeti pe acolo, sugerati si un nume pentru minunatiile astea, daca Dreamscapes nu e suficient.:)

Am un blog, si datorita lui ma pot exprima liber. Am un blog, si din cauza asta pot sa spun cam orice, despre cam oricine. Pot chiar sa imi ascund numele si sa ma  de-responzabilizez aproape…total. Sau nu?

Sunt o voce si pot sa folosesc aceasta voce cam cum imi doresc eu. Doar nu saraceste nimeni din cauza asta?

Ba poate pot chiar sa fac altceva…pot sa ma implic in cateva scandaluri din alea “tari”, si astfel sa imi fac numele cunoscut. Azi e destul de apreciata treaba asta cu auto-promoarea, si in cultura dialogului in Romania, a fi capabil sa “ii spui vreo doua” cuiva, sau chiar sa ii pui frumos pumnul in gura inseamna ca “te descurci”.

Se poarta.

Am avut in seara asta ocazia sa recitesc unele din minunatele scandaluri din blogosfera, si sa revad niste nume pe care le citisem dar nu le bagesem in seama. Eu eram pe Trepte pe atunci, si idealizam alte metode si cai de actiune.

Si am avut cateva mici idei pe o anumita tema, idei contrare fata de altcineva. In teorie, nu s-a incheiat bine pentru mine, pentru ca nu am fost de acord cu cine trebuie.

In mod normal, acum, eu ar trebuis a scot la inaintare print-screenurile, si sa-mi dovedesc mostenirea de oltean , dand din coate ca sa imi fac auzita vocea.

Dar de fapt toate astea sunt asa de…departe.

Pentru ca in clipa in care ma apuc sa fiu altfel decat sunt, in clipa in care ma apuc sa imi fac un nume din certuri, si din batalii castigate nu pe taramul ideilor, ci lovind in oameni, in momentul ala ma voi fi tradat pe mine. Nu-i asa?

“Venind” in drum spre blog am facut click aiurea pe profilul meu de wordpress. Si am regasit asta:

Sunt o persoana creativa, inclinata spre frumos in toate formele sale. Nu imi plac rautatea si lipsa de calitate. In orice imprejurare sau forma.

Scriu, vorbesc la microfon, uneori cant. Si fotografiez, dar timid.

 - Descrierea mea  

Veneam fix ca sa scriu postarea asta, exact asa cum e ea. Si mi-am dat seama ca inca nu m-am indepartat de ceea ce am inceput sa fac aici.

Vreau sa castig bataliile pe taramul ideilor si al argumentatiilor. Nu ma tem sa nu fiu de acord cu cei mai…sus ca mine, daca sunt sigura ca am dreptate. Si nici daca unul dintre cei aflati mai sus considera ca are dreptul sa imi interzica sa vorbesc in felia lui de net, nu ma apuc sa lovesc in el, doar ca sa ma descarc eu si sa mai castig unul doi cititori. Ar fi nefiresc pentru mine.

Dar nici nu am de gand sa tac, si voi continua sa imi sustin ideile. Atata doar ca nu am de gand sa lovesc in oameni ca sa imi castig bataliile.

Eu sunt cine sunt, si scriu cum scriu. Sper ca bine. Si daca asta se va vedea candva, foarte bine!

Daca nu, eu ma multumesc pur si simplu cu bucuria faptului ca scriu, si ca o fac in conformitate cu ceea ce pot, vreau si mai ales simt.

Filed under: Corcoduse, Ganduri Tagged: blogosfera, certuri intre bloggeri, cum scrii, sa scriem responsabil, scandal, sunt o voce

Am un prieten bun, si nah…lucreaza si el ca tot omul, intr-o firma romaneasca. Nu mare, nici tare mica.

Adica prin asta inteleg asa, ca nu e una din firmele alea fantoma cu sediul intr-un apartament de bloc inchiriat, cu doi angajati cu jumatate de norma si doi la negru. Nu. Firma serioasa, cu ani de zile in spate…scoate si profit. Deci asa.

Si discutam azi cu el, ca ni s-a nimerit sa avem in program amandoi putin timp liber. Pentru a clarifica, nu am mai discutat cu el de niste luni, din lipsa de timp. Omul asta are uneori un program asa de bizar, ca uneori uita sa manance. Ca multi altii dintre noi. Pentru ca ii cunosc colegii, si discut cu unii din ei, ajungem sa avem urmatoare discutie, care mie personal mie se pare simptomatica pentru starea Romaniei de astazi. Ce Basescu, domnule? Ce guvern? Ce criza? Nunu, fiti atenti aici:

Z.: ti-a zis Alina de faza cu Vlad si hartia igienica? )
me: nu
me: wow
me: devine din ce in ce mai interesant
Z.: )
Z.: ultima data a cumparat unul din colegi o hartie de cadea nisipul de pe ea…
me: hm?
me: adica cum adica cu nisip?
Z.: si acum ca a plecat el, l-au trimis pe Vlad sa ia alta
me: asa
Z.: adica era hartie super reciclata si era atat de tare incat cand o indoiai cadea din ea ceva ca nisipul fin
Z.: cred ca erau bucati fine de hartie…
me: aaaa
me: )
me: asa, si cu Vlad?
Z.: si cand l-au trimis pe Vlad
Z.: i-a spus d-na F. sa nu mai ia din aia roz, cu nisip
Z.: si s-a intors Vlad cu hartie parfumata in 3 straturi )
Z.: si cand a vazut a inceput sefa sa se agite
me: =)) looool
Z.: pai ce e asta? ca e scumpa. ca suntem multi. nu imi vine sa cred ce a luat!
Z.: )
me: =))
Z.: noi eram pe jos )
me: =))=))
me: cred, cred.
me: auzi, imi dai voie sa scriu asta pe blog?
me: modific numele
Z.: cred ca jumatate de zi numai cu hartia igienica a lui Vlad a tinut-o. sefa.
me: =))
Z.: da
me: loool
Z. is typing…
Z.: da, si asa cu treburile pe aici
Z.: sunt si triste sunt si funny )

me: ce nume de scena iti doresti?
Z.: ma multumesc cu orice, nu am preferinte
me: lol
Z.: doar sa nu fie ceva gen n00b )
me: )
Z.: glumesc, poate sa fie orice
me: your name, my friend, shall be Z.
Z.: Zuper )
Z.: stii bancul?
me: nu =))
Z.: l-am citit mai demult:
Z.: Se plimbă iepuraşul prin pădure. Şi ursul se plimbă prin pădure. Hop, prinde iepuraşul şi-l bate. Pe acolo trece călare un cavaler, pe un cal negru, cu mască neagră, cu pelerină neagră. Se opreşte, snopeşte în bătaie ursul, îşi scoate apoi sabia şi face un Z mare în blana lui. Apoi se urcă pe cal şi pleacă mai departe. Iepuraşul cu greu îşi revine, şi şopteşte:
- Mulţumesc, Zuperman!
me: =))

The end.

Mi-am adus aminte azi de melodia asta. Este inregistrata demult, atat de mult timp a curs (in evenimente) incat eu una sunt alta persoana.  

Versurile acestui cantec sunt scrise de Eugen Jebeleanu. Asa cum scriam si aici, in 2009, mi-a atras atentia cantecul asta, m-a facut sa il tin minte, si sa imi spuna mereu o poveste aparte.  In seara asta m-a si convins sa ii dau glas: a trebuit sa modific inregistrarea,  ca sa reascult, de fapt ca sa pot auzi cuvintele.

E cantec cu lumini calde de lumanare. Lumini de reamintire, si sunet de jale aproape uitata.

E cantec cu dorinte si sperante, cu voci in armonie si cu sunet plecand in Sus.

Razboaie si moarte vor fi mereu, durere si lacrimi la fel. Dar alinarea si incetarea durerii ne stau la distanta de o…

Rugăciune
Eugen Jebeleanu
Tatăl nostru carele eşti in ceruri
coboară, de eşti, pe pămant
şi opreşte viforul morţii
şi fă din căşti pălării
şi mangaie feţele morţilor
păstrandu-i in viaţă pe vii
şi stai printre noi de ni-eşti tată,
din sangele scurs făcand vin
şi fă din oricare armată
alaiuri civile.
Amin.

Inregistrarea mea este ceva mai slaba din punct de vedere calitativ, dar am editat putin sunetul si este ascultabila. Imi cer scuze daca se aude ceva ciudat, dar corul tocmai facuse o pauza, si eu ma mutasem prin sala ca sa ii pot auzi mai bine, asa ca schimbasem stilul de inregistrare.

Multumesc pentru ca ati intrat o clipa in universul meu.